17.1 C
București
15 mai 2024
AcasaDiverseGeorge Coșbuc - descoperă opera și viața unuia dintre cei mai importanți...

George Coșbuc – descoperă opera și viața unuia dintre cei mai importanți scriitori de la noi

Data:

Articole asemanatoare

Cum să alegi perna potrivită în funcție de poziția de somn?

Un somn de calitate este esențial pentru sănătatea și...

7 mașini electrice cu autonomie mare

Preocuparea pentru mediu și tehnologia sunt din ce în...

La ce trebuie să fii atent atunci când vrei să închiriezi un apartament     

Atunci când vine vorba despre închirierea unui apartament, deciziile...

Cum să dezvolți o companie IT de creare de aplicații

Aplicațiile mobile și web devin din ce în ce...

De câți marketeri ai nevoie pentru a lansa un brand?

Un brand sau o marcă (termenul în română) face...

George Coșbuc a fost un important poet, jurnalist și traducător român din perioada sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Cunoscut pentru contribuțiile sale semnificative la literatura română, Coșbuc s-a remarcat prin versuri pline de simțire și imaginație, abordând teme variate, de la satiră socială și politică până la poezie lirică și folclorică. A fost, de asemenea, un critic al problemelor sociale ale vremii sale, reflectând realitățile societății românești în creațiile sale literare. Cu o carieră prolifică și un impact durabil asupra culturii române, George Coșbuc rămâne unul dintre cei mai influenți scriitori din istoria literaturii române.

Biografia lui George Coșbuc

George Coșbuc (născut la 20 septembrie 1866 în Hordou, Maramureș, România, și decedat la 9 mai 1918 în București) a fost un poet, jurnalist și traducător român de seamă. Iată o scurtă prezentare a biografiei sale:

  • Copilăria și educația: Coșbuc s-a născut într-o familie de țărani și și-a petrecut copilăria în mediul rural. A studiat la școala primară din sat și ulterior la liceul din Baia Mare.
  • Începuturile în jurnalism: A început să scrie pentru publicații locale în timpul liceului, dezvoltându-și abilitățile de jurnalist și scriitor.
  • Debutează în literatură: Primul său volum de versuri, intitulat „Frumoasa lumii” (1889), a marcat debutul său în literatură și a atras atenția asupra talentului său poetic.
  • Jurnalismul la „Țara”: Coșbuc a lucrat pentru ziarul „Țara” din Cluj, unde a devenit cunoscut pentru articolele sale cu conținut social și politic. A scris despre problemele rurale și a pledat pentru drepturile țăranilor.
  • Opera poetică variată: Este cunoscut pentru versurile sale bogate și variate, abordând teme precum natura, iubirea, satira socială și politică. Una dintre cele mai cunoscute opere ale sale este ciclul de poezii „Moștenirea,” în care explorează condiția țăranului român.
  • Activitatea de traducător: Coșbuc a fost, de asemenea, un talentat traducător, aducând opere literare străine în limba română.
  • Angajament social și politic: A fost implicat activ în politica vremii sale, fiind un apărător al drepturilor țăranilor și al justiției sociale.
  • Decesul și moștenirea: George Coșbuc a încetat din viață în 1918, dar opera sa literară și influența sa asupra literaturii române au continuat să fie apreciate și studiate de-a lungul timpului.

Viața literară a lui George Coșbuc

Sursa foto 

Viața literară a lui George Coșbuc a fost una prolifică și diversificată, marcând o perioadă importantă în dezvoltarea literaturii române. Iată câteva aspecte cheie:

  • Debutul literar: George Coșbuc și-a făcut debutul literar în anii adolescenței cu poezii publicate în diverse publicații locale. Prima sa colecție de poezii, „Frumoasa lumii” (1889), a atras atenția asupra talentului său poetic.
  • Colaborări în presă: Coșbuc a fost un prolific jurnalist și colaborator la numeroase ziare și reviste ale vremii, inclusiv „Țara,” unde și-a exprimat opiniile asupra problemelor sociale și politice ale epocii.
  • Diversitate tematică: Opera sa poetică este caracterizată de o varietate remarcabilă de teme. A scris despre natură, iubire, satiră socială și politică, folosind adesea un limbaj accesibil și imagini puternice pentru a comunica cu cititorii săi.
  • Ciclul „Moștenirea”: Unul dintre cele mai cunoscute cicluri de poezii ale lui Coșbuc este „Moștenirea,” în care explorează viața și luptele țăranului român. Aceste poezii au devenit emblemă pentru apărarea drepturilor țăranilor și au rămas în conștiința colectivă.
  • Traduceri și adaptări literare: George Coșbuc a fost, de asemenea, un traducător talentat. A adus în limba română opere literare străine și a realizat adaptări creative ale acestora.
  • Implicare civică: A fost un apărător al drepturilor sociale și politice ale populației rurale și s-a implicat în mișcările sociale și politice ale vremii sale.
  • Stil literar accesibil: Coșbuc a fost apreciat pentru abilitatea sa de a comunica cu un public larg prin limbajul său clar și expresiv. A evitat limbajul obscur și a folosit adesea expresii populare în poeziile sale.
  • Moștenirea literară: Opera lui George Coșbuc a avut un impact semnificativ asupra literaturii române și a inspirat mulți alți scriitori și poeți. Creațiile sale rămân în continuare relevante și sunt studiate în școli și universități.

Poezii de dragoste de George Coșbuc

Duşmancele

Las’ ochii, mamă, las’ să plângă!

Tu-n leagăn tot cu mâna stângă

Mi-ai dat să sug de-aceea sunt

Nătângă!

Dar n-am pus doară jurământ,

Să merg neplânsă în mormânt!

Nu plâng că mi-e de Leana teamă;

De ciudă plâng eu numai, mamă.

Cuvintele ei nu le ieu

În samă,

Dar mi-e ruşine şi mi-e greu,

Că scoală satu-n capul meu.

Ea duce sfat din casă-n casă

Că n-am broboade de mătasă,

N-am şorţ cu flori – şi dacă n-am

Ce-i pasă?

N-am mers să-i cer, aveam-n-aveam;

Şi n-o să-mi meargă neam de neam.

Stă-n drum de vorbă cu vecine

Şi bate-n pumni: – „Să mor îmi vine,

Auzi tu! Să se prindă ea

Cu mine!

Ştii, ieri, la moară, ce spunea?

Că-s proastă foc şi gură rea!

Şi-auzi! îi umblă-n cap, tu, soră,

S-ajungă ea Lucsandrei noră!

O, meargă-i numele! N-o vezi

La horă?

Ce şorţ! Nu-ţi vine nici să crezi;

Fă cruce, fa, să nu-l visezi.

Nu l-aş purta nici de poruncă!

Ce poartă ea, alt om aruncă.

C-un rând de haine-o văd mergând

La muncă,

La joc şi hori acelaşi rând,

Îl poartă-ntruna, şi de când!

Lucsandra-i doară preuteasă,

Ea-şi cată noră mai aleasă,

S-o ducă-n bunuri şi-n duium

Acasă.

Ea n-a ajuns, oricum şi cum,

Să-şi strângă nora de pe drum.

Să-şi ieie noră pe-o satană?

Că e săracă şi golană;

De ce nu vine ca să-i dau

Pomană?

Nu-i casa lor în care stau

Şi-n casă nici cenuşă n-au!

Auzi tu, mamă, câte-mi spune?

Şi-aleargă-n sat să mai adune

Şi câte porecliri pe-ascuns

Îmi pune.

De-aş sta să-i dau şi eu răspuns,

La câte legi am fi ajuns!

Ea-mi sare-n drum, că doară-doară

M-apuc să-i spui o vorbă-n poară;

Şi dacă tac, îi vin călduri

Să moară.

Să vezi tu, mamă,-njurături!

Că ea cu mă-sa-s zece guri.

Cu gura, mă-sa bate-o gloată,

Şi-i de otravă Leana toată –

Mi-ar pune capul sub picior,

Să poată.

Dar lor pe plac eu n-am să mor,

Că n-am ajuns la mila lor.

De foame nu dau popii ortul!

Eu iarna singură-mi ţes tortul

Şi umblu şi eu cum socot

Că-i portul.

De n-am mătăsuri, am ce pot,

Nici bun prea-prea, nici rău de tot.

Mă prind cu ea? Cel sfânt s-o bată!

Dar cum mă prind? Ea e bogată,

Ce haine mi-am făcut ca ea

Vrodată?

La joc mă poţi oricând vedea

Cu fetele de sama mea!

Ori am vorbit cu dânsa glume?

O fac de râs şi-i scot eu nume?

Ori ies, gătită-n ciuda ei,

în lume?

Îi ştiu eu focul – ochii mei!

Lisandru e, că alta ce-i?

Dar ce? Îl ţiu legat de mine?

Îl trag de mânecă? Ba bine!

El vine-aşa, de dragul lui,

Când vine.

Eu nu pot uşa să i-o-ncui,

De stă prea mult, eu cum să-i spui?

Sunt eu la urmă vinovată,

Că Leana umblă ca turbată

Să-l vadă-n casa lor intrând

O dată?

Şi dacă lui nu-i dă prin gând,

Ea blastemă de nu-şi dă rând!

Dar poate da ea bobi cu sâta!

O fierbe ciuda pe urâta,

Că-s mai frumoasă decât ea,

Şi-atâta!

Să aibă Leana-n frunte stea,

Nu-i partea ei ce-i partea mea.

Că boii-s buni, bine-i bogată;

Dar dacă pui flăcăi odată

S-aleagă dânşii cum socot

O fată:

Bogata-şi pupă boii-n bot,

Îmbătrânind cu boi cu tot!

Brâul Cosânzenii

Avea Ileana ochi de soare

Şi galben păr, un lan de grâu;

Vestmânt avea ţesut în floare

Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,

Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,

Un fulger pe-al ei trup încins.

El noaptea da lumini ca focul,

Şi-n brâu sta fetei prins norocul

Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde,

Norocul ei să piară-n veci,

Nici flori mai mult să n-o dezmierde,

Să n-afle umbră-n codrul verde

Şi verile să-i fie reci.

Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă

Pândeşte brâul – l-ar fura.

Că lui de mult i-e fata dragă,

Iar fata nu vrea să-nţeleagă,

Şi el acum şi-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare

Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,

Iar păzitor pe vânt îl are –

Întreaga viaţă vis îi pare

Şi joc îşi bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,

Şi-n drumul lui umblând de-atunci

Simţea de-ajuns frumoasa fată

Că viaţa noastră nu ni-e dată

De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaştri de cicoare

Pe sânu-i alb de ghiocel

Curg lacrimi calde-acum! O doare,

Ei inima de drag îi moare,

Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

– „Atâta dragoste nebună!

Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi –

Visarea ta la ce ţi-e bună?

Vrei s-o visăm noi împreună?

Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind şi geme:

– „Norocul meu întreg îl vrei!

Ea numai pentru brâu se teme,

Că vor afla duşmanii vreme

Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

– „De ce te temi? Ne vom ascunde

În noaptea codrului umbros

Sub brazii fără grai, pe unde

Nici ochi de om nu pot pătrunde,

Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-aşa, să zică iară,

Să-i facă gândul ei uşor,

Iar gându-i se topea de pară –

Şi-n codru des, în zi de vară,

S-ascunde fată şi fecior.

Au fost ascunşi încât nici floare,

Nici ochi de om nu i-au zărit.

Dar printre crengi adormitoare

Din cer un singur ochi de soare

Căzu pe brâu şi l-a răpit.

Atunci Ileana şi simţeşte

Că-i arde plânsul în priviri;

Ea după brâu în jur priveşte

Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte

Că nu e brâul nicăiri.

Şi cum ea varsă desperată

Un plâns amar, un cald şiroi,

Curgea din cer ploaie curată,

Iar dintre ploi lucind s-arată

Frumosul brâu stropit de ploi.

Şi-n ceruri călătorul Soare

Râdea cu hohot repetat

Şi prin văzduhuri plutitoare

Izbea săgeţi răzbunătoare

De-a lungul brâului furat.

– „Vai, brâul meu! gemea copila.

Atât de mult eu l-am temut,

Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!

Şi-apoi plângea, mai mare mila,

Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,

Dar multe nu-s din câte-au fost

Azi nu-i Ileana nicăirea,

De-abia trăieşte-n pomenirea

Poveştilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline

De zâmbetu-i cel cald de foc,

Ileano, a uitat de tine!

Dar brâul când în minte-i vine

Îşi bate şi-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,

Furatul brâu e viu mereu:

Când plouă, vara, câteodată

Un brâu de foc pe cer s-arată,

Iar noi îi zicem curcubeu.

Povestea căprarului

Când ne-au respins de la movilă,

Căzurăm mulţi pe-aceste lunci.

Şi-ntreg un regiment atunci,

De ce-a văzut, a plâns de milă.

În şiruri strânse şi-mproşcând

Necontenit cu foc mulţimea,

Se da-ndărăt dorobănţimea,

Loc turcilor pe şes făcând.

Curgea şi mult şi iute focul,

Iar între-ai noştri şi vrăjmaşi

Erau cel mult optzeci de paşi –

Dar noi lăsam cu palma locul.

Şi, iată-n urma tuturor.

Un biet căprar, având un frate

Ucis, s-opri să-l ieie-n spate,

Şi-apoi spre şir porni cu zor.

Dar, lunecând pe iarba udă

Fiind şi slab, căzu-n curând,

Iar noi strigam să intre-n rând;

El a rămas nevrând s-audă.

La ochi cu puşca l-am văzut,

Îngenuncheat acolo-n cale,

Trăgând spre-arapii ce din vale

Veneau mereu. O, n-am crezut

Că omul în mânie poate

S-azvârl-aşa de mult omor,

Că plumbii-n deznădejdea lor

Curg râu! Dar azi le cred pe toate.

Iar noi ne-ndepărtam mereu,

Şi i-am strigat de-a multa oară

Că e nebun, că stă să moară,

Şi că-i păcat de Dumnezeu.

Nevrând să-l lase pe câmpie,

Şi să-l aducă neputând,

El sta cu mortul, dus de-un gând:

Străjer răzbunător să-i fie!

Dar turcii vin, tot vin, un roi,

Şi tot mai larg li-e-n urmă pasul –

Acum nici nu ne-aude glasul,

Acum el e pierdut de noi.

Treizeci de paşi mai au nizamii,

Au cincisprezece, zece-acum –

Şi-aştepţi pe-ai tăi, plângând pe drum,

Tu, suflet pustiit al mamii!

Dar iată-l, cade! L-a lovit

Pesemne-un plumb din multa ploaie;

Pe spate-acum murind se-ndoaie,

Dar l-am văzut cum s-a-nvârtit

Spre frate-său, căzând deodată

Cu faţa-n jos, părând c-ar vra

Să-l apere pe mort aşa –

Şi-atunci coloana-naintată

A turcilor, sosind povoi,

I-a şi cuprins, urmându-şi goana,

Şi i-a-necat apoi coloana

Şi nu i-am mai văzut apoi.

Înfiorat şi-acum îmi bate

Cu jale inima, când scriu:

Strivit de turci, să mori de viu,

Veghind la capul unui frate!

Când ne-am retras pe-acele lunci,

Respinşi de turci de la movilă,

Un regiment întreg, de milă,

A plâns de ce-a văzut atunci!

Ispita

Ei, acum te uiţi la cană,

Că s-a spart! Dar dă-o-n foc!

Nu-mi fi inimă duşmană

Când vezi răul lângă mine –

Haide, prinde-mă mai bine

De mijloc!

Uite-mi hainele, ca spuma,

Le-am ţesut cu mâna mea;

Zici în gândul tău acuma:

„Ce mai pui de căprioară!

Vezi, aşa o văduvioară

Mi-ar plăcea!

Ha, ha, ha! Să-ţi meargă veste

De şiret!… Ei, cine-mi eşti!

Tragi cu ochiul la neveste;

Treci prin sate ca-mpăraţii

Daí te-or bănui bărbaţii

Şi-o păţeşti!

Spune-mi drept: ţi-au spus vrodată

Popii că păcate-ţi scriu

Dacă-mbrăţişezi vreo fată?

Să nu-i crezi! Ei ştiu Psaltirea,

Dar ce foc o fi iubirea

Nici nu ştiu.

Nu-ţi plac ochii verzi? Ei, iacă!

Uite-ai mei! Nu te uita

Prea cu dor, că pot să-ţi placă!

O, sunt tineri zeci şi sute

Cari ar vrea să mi-i sărute

Şi eu ba!

Hoţule! Te uiţi la mine;

Ştiu eu ce gândeşti acum,

Că de-aceea ţi-e ruşine –

Eu de-aş fi flăcău odată

Nu m-aş ruşina de-o fată

Nicidecum.

Iacă… stau pe la fântână!

Dă-mi cârligul… Aoleu,

Nu mă strânge-aşa de mână!

Nu m-ai strâns? Şi-ţi vine-a plânge?

Haidí degrabă şi mă strânge,

Că eu vreu.

Crezi că nu? Ba cum s-arată

Ştii tu fata cum s-o-mpaci.

Ori te superi tu pe-o fată

Când o strângi şi ea te-njură?

N-ai păţit? Ia taci din gură,

Că te faci!…

Şi mi-e cald! Şi uite-n faţă

Sunt aprinsă; şi zău nu,

Nimeni nu m-a strâns în braţă

Mijlocelul meu frângându-l –

Dacă n-ai de-acuma gândul,

Poate tu!

Vrei să bei? Şi nu ţi-e teamă

Că mi-e olul descântat?

Cine bea să poarte seamă

Să sărute pe stăpâna

Olului… nu pune mâna,

Că te bat!

Ei, mă duc acum. Deseară

Iarăşi viu! Şi spune-mi drept

Vii şi tu? Te-ntâmpin iară

Ca şi ieri, cu vase pline!

Nu veni!… Şi să ştii bine

Că te-aştept!

Nunta Zamfirei

E lung pământul, ba e lat,

Dar ca Săgeată de bogat

Nici astăzi domn pe lume nu-i,

Şi-avea o fată, – fata lui –

Icoană-ntr-un altar s-o pui

La închinat.

Şi dac-a fost peţită des,

E lucru tare cu-nţeles,

Dar dintr-al prinţilor şirag,

Câţi au trecut al casei prag,

De bună seamă cel mai drag

A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit

Dintr-un afund de Răsărit,

Un prinţ frumos şi tinerel,

Şi fata s-a-ndrăgit de el.

Că doară tocmai Viorel

I-a fost menit.

Şi s-a pornit apoi cuvânt!

Şi patru margini de pământ

Ce strimte-au fost în largul lor,

Când a pornit s-alerge-n zbor

Acest cuvânt mai călător

Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini

S-a dus ca astăzi prin străini,

Lăsând pe toţi, din cât afund

O mie de crăimi ascund,

Toţi craii multului rotund

De veste plini.

Şi-atunci din tron s-a ridicat

Un împărat după-mpărat

Şi regii-n purpur s-au încins,

Şi doamnele grăbit au prins

Să se gătească dinadins,

Ca niciodat’.

Iar când a fost de s-a-mplinit

Ajunul zilei de nuntit,

Din munţi şi văi, de peste mări,

Din larg cuprins de multe zări,

Nuntaşi din nouăzeci de ţări

S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori

Veneau cu fete şi feciori

Trăsnind rădvanele de crai,

Pe netede poteci de plai:

La tot rădvanul patru cai,

Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,

Şi din Zorit, şi din Apus,

Din cât loc poţi gândind să baţi

Venit-au roiuri de-mpăraţi

Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi

Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui

Cu Sanda şi Rusanda lui,

Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,

Cu Lia lui sosit a fost,

Şi Bardeş cel cu adăpost

Prin munţi sâlhui.

Şi alţii, Doamne! Drag alint

De trupuri prinse-n mărgărint!

Ce fete dragi! Dar ce comori

Pe rochii lungi ţesute-n flori!

Iar hainele de pe feciori

Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;

Şi-n creasta coifului înalt

Prin vulturi vântul viu vuia,

Vrun prinţ mai tânăr când trecea

C-un braţ în şold şi pe prăsea

Cu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtări

Văzutu-s-a crescând în zări

Rădvan cu mire, cu nănaşi,

Cu socri mari şi cu nuntaşi,

Şi nouăzeci de fecioraşi

Veneau călări.

Şi ca la mândre nunţi de crai

Ieşit-a-n cale-ales alai

De sfetnici mulţi şi mult popor

Cu muzici multe-n fruntea lor;

Şi drumul tot era covor

De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit

Şi Paltin-crai a stărostit

A prins să sune sunet viu

De treasc şi trâmbiţi şi de chiu –

Dar ce scriu eu? Oricum să scriu

E nemplinit!

Şi-atunci de peste larg pridvor,

Din dalb iatac de foişor

Ieşi Zamfira-n mers isteţ,

Frumoasă ca un gând răzleţ,

Cu trupul nalt, cu părul creţ,

Cu pas uşor.

Un trandafir în văi părea;

Mlădiul trup i-l încingea

Un brâu de-argint, dar toată-n tot

Frumoasă cât eu nici nu pot

O mai frumoasă să-mi socot

Cu mintea mea.

Şi ea mergând spre Viorel,

De mână când a prins-o el,

Roşind s-a zăpăcit de drag, –

Vătavul a dat semn din steag

Şi atunci porniră toţi şireag

Încetinel.

Şi-n vremea cât s-au cununat

S-a-ntins poporul adunat

Să joace-n drum după tilinci:

Feciori, la zece fete, cinci,

Cu zdrângăneii la opinci

Ca-n port de sat.

Trei paşi la stânga linişor

Şi alţi trei paşi la dreapta lor;

Se prind de mâini şi se desprind,

S-adună cerc şi iar se-ntind,

Şi bat pământul tropotind

În tact uşor.

Iar la ospăţ! Un râu de vin!

Mai un hotar tot a fost plin

De mese, şi tot oaspeţi rari,

Tot crai şi tot crăiese mari,

Alăturea cu ghinărari

De neam străin.

A fost atâta chiu şi cânt

Cum nu s-a pomenit cuvânt!

Şi soarele mirat sta-n loc,

Că l-a ajuns şi-acest noroc,

Să vadă el atâta joc

P-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucat

Copilele de împărat,

Frumoase toate şi întrulpi,

Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,

Cu rochii scurte până-n pulpi,

Cu păr buclat.

Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,

De-al căror buzdugan isteţ

Perit-au zmei din iaduri scoşi!

De-ai fi văzut jucând voioşi

Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,

Şi logofeţi.

Ba Peneş-împărat, văzând

Pe Barbă-Cot, piticul, stând

Pe-un gard de-alături privitor,

L-a pus la joc! Şi-ntre popor

Sărea piticu-ntr-un picior

De nu-şi da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,

Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!

Şi s-au pornit bărboşii regi

Cu sfetnicii-nvechiţi în legi

Şi patruzeci de zile-ntregi

Au tot nuntit.

Şi vesel Mugur-împărat

Ca cel dintâi s-a ridicat

Şi, cu păharul plin în mâini,

Precum e felul din bătrâni

La orice chef între români,

El a-nchinat.

Şi-a zis: – „Cât mac e prin livezi,

Atâţia ani la miri urez!

Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,

Să crească mare şi voinic, –

Iar noi să mai jucăm un pic

Şi la botez!

Rea de plată

Ea vine de la moară;

Şi jos în ulicioară

Punându-şi sacul, iacă

Nu-l poate ridica.

– „Ţi-l duc eu!î – „Cum?î – „Pe plată!

Iar ea, cuminte fată,

Se şi-nvoieşte-ndată.

De ce-ar şi zice ba?

Eu plec cu sacu-n spate.

La calea jumătate

Cer plata, trei săruturi.

Dar uite, felul ei:

Stă-n drum şi să socoate,

Şi-mi spune câte toate,

Că-s scump, că ea nu poate,

Că prea sunt multe trei!

Cu două se-nvoieşte,

Iar unul mi-l plăteşte,

Cu altul să-mi rămâie

Datoare pe-nserat.

Dar n-am să-l văd cât veacul!

Şi iată-mă, săracul,

Să-i duc o poştie sacul

P-un singur sărutat!

Crăiasa zânelor

Orcanul însuşi stă domol

Şi-n gânduri dulci se pierde,

Când zânele cu pieptul gol

Răsar pe lunca verde.

Uşoare, ca de neguri, fug

Prin liniştea adâncă,

Obrajii lor, ca flori de rug,

Sunt nesărutaţi încă.

Vezi tu departe-n Răsărit

Aprins lucind ca focul

Palatul lor? Împrejmuit

Cu zid d-argint e locul:

Acolo ele-n veci nu mor

Şi vara-n veci nu moare,

Iar ele-şi au crăiasa lor

Şi toate sunt fecioare.

La ţara lor nici zmei n-ajung!

Dar într-o zi, la poartă,

Bătu, de drumul greu şi lung,

Slăbită şi mai moartă,

O fată de-mpărat, cerând

Un loc de mas, sărmana,

Şi se ruga milos de blând,

– „Şi cum te cheamă?î – „Anaî.

– „Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;

Acest drept al meu nu e.

Crăiasei noastre am să-i spui

Să vie să-ţi descuie.

P-un nor de aur lunecând

A zânelor crăiasă

Venea cu părul râurând,

Râu galben de mătasă.

Crăiasa-n purpur şi-n smarald

S-ascunde, nu s-ascunde,

Străbaţi cu ochii viul cald

Al formelor rotunde.

Ard flacări ochii ei crăieşti

Cum stă la zid plecată;

– „Descui. Dar eu mă tem că eşti

Fecior!î – „Ba nu: sunt fată!

Şi dându-i zânele-adăpost

Trăia cu ele soră.

Dar într-o zi a fost ce-a fost

Că nu s-a duc la horă

Şi-având inel, ea se juca

Stând singură-ntr-o vale:

Pe-acolo doamna se plimba

Şi-a dat de Ana-n cale.

– „Ce ai tu, Ano?î – „Uite ce-i!

Crăiasa schimbă feţe,

Că n-a văzut în viaţa ei

Inel, şi ce mândreţe!

Din piatra tronului din rai

Cioplit în flori măiestre,

El singur unui fiu de crai

D-ajuns i-ar fi fost zestre.

– „Şi cum îi zici?î – „Inel îi zic!

Pe degetul suleget

Al zânei pus, pe cel mai mic,

Crescut părea pe deget.

– „O, dă-mi-l mie!î drăgălaş

Se roagă ea-mbătată.

– „Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi

Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei

Cu grabă se-nvoieşte:

– „Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?

Şi pieptul Anei creşte,

Şi cum întinde braţul drept

Mai viu îi bate pieptul

Şi tremură, strângând la piept

Pe doamnă-sa cu dreptul.

– „Atâta ce-i?î – „Dar m-a durut!

Să nu pui mâna stângă!

Şi-n urmă zâna s-a zbătut

Că prea mult vrea s-o strângă.

Aşa fac şi copiii-n joc

Când nu-şi înţeleg vrerea,

Dar zânei i-a părut d-atunci

Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rari

De pom cu floarea albă,

Făcea, având mărgăritari,

Dintr-înşii Ana salbă.

Crăiasa vine iar. Zărind

Frumoasa jucărie,

Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind

Să aib-acea mândrie.

– „Ce-i asta?î – „Salbă!î Ard răzleţ

Mărgeanuri roşii-n pară,

Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ

Al salbei, dând o ţară.

– „Şi cui o dai tu?î pătimaş

Zâmbind crăiasa-ngână:

– „Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi

Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,

Ori poate flori şi fluturi,

Dar pentru salbă i-ar fi dat

Şi-o sută de săruturi.

Aşa fac doi coii în joc,

Când nu-nţeleg ce-i jocul,

Dar zânei i-a părut d-atunci

Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac

Copila, ca-n oglindă,

Cerca şi nu putea pe plac

Un brâu pe trup să-şi prindă.

Crăiasa vine iar. Grăbit

S-a-ncins atunci crăiasa,

Şi cât de strâns i s-a lipit

De caldul trup mătasa!

Ea bate-n palme, vede-n lac

Că strânsă-i stă mai bine;

Rotunde, ca un cap de mac,

Stau sânurile pline,

Mai naltă pare, şi-n umblat

Mlădie ca o vargă,

Ea simte cât de rău i-a stat

În haina ei cea largă.

Şi ochii-i otrăviţi de dulci

La brâu sălbatici cată.

– „Ţi-l dau, cu tine de mă culci

Alăturea o dată!

– „Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei

Altce, că am eu multe!

– „Nu vreu!î Şi-n urmă asta ce-i?

De ce să n-o asculte?

*

Ştiţi voi povestea, când un fiu

De împărat odată,

În piept cu dor turbat de viu,

S-a îmbrăcat în fată,

Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,

Pe pieptul tânăr el şi-a pus

Altiţă-n loc de-aramă?

El stă pe tron, şi lângă el

Ce trist crăiasa plânge!

Cu mâna ei cea cu inel

Rupându-şi salba, strânge

Genunchii lui, ea stă-n genunchi!

Şi brâul şi-l dezleagă,

Şi păru-i desfăcut mănunchi

Îi umple faţa-ntreagă.

– „Eu toate, toate le-am pierdut!

Şi Dumnezeu mă piardă

Din ochii lui, că te-am crezut!

El râde şi-o dezmiardă:

– „Acum nu-i timp să te boceşti;

Tu vii cu mine-acasă;

Crăiasă dacă nu mai eşti,

Vei fi împărăteasă!

George Coșbuc – cele mai frumoase poezii

George Coșbuc – cele mai frumoase poezii

Sursa foto

Trei, Doamne, şi toţi trei!

Avea şi dânsul trei feciori,

Şi i-au plecat toţi trei deodată

La tabără, sărmanul tată!

Ce griji pe dânsul, ce fiori,

Când se gândea că-i greu războiul,

N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni –

Şi-a fost de veste lumea plină,

Că steagul turcului se-nchină;

Şi mândrii codrului păuni,

Românii-au isprăvit războiul,

Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat

Poruncă să se-ntoarcă-n ţară

Toţi cei plecaţi de astă-vară –

Şi rând pe rând veneau în sat

Şi ieri şi astăzi câte unul

Din cei care-au plecat.

Şi-ai lui întârziau! Plângând

De drag că are să-i revadă,

Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă

Cu ochii zarea măsurând,

Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme

Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,

Pe cât creştea de rece gândul.

El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,

Dar nimeni ştire nu-i ştia.

El pleacă-n urmă la cazarmă

Să afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.

– „Ce-mi face Radu?î el întreabă,

De Radu-i este mai cu grabă,

Că Radu-i este cel mai drag.

– „E mort! El a căzut la Plevna

În cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţea

Că Radu-i dus de pe-astă lume,

Dar astăzi, când ştia anume,

El sta năuc şi nu credea.

Să-i moară Radu! Acest lucru

El nu-l înţelegea.

Blăstem pe tine, braţ duşman!

– „Dar George-al nostru cum o duce?

– „Sub glie, taică, şi sub cruce,

Lovit în piept d-un iatagan!

– „Dar bietul Mircea?î – „Mort şi Mircea

Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;

Cu fruntea-n piept, ca o statuie,

Ca un Cristos bătut în cuie,

Ţinea privirile-n pământ,

Părea că vede dinainte-i

Trei morţi într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beţi

El a plecat, gemând p-afară,

Şi-mpleticindu-se pe scară,

Chema pe nume pe băieţi,

Şi se proptea de slab, sărmanul,

Cu mâna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz,

N-avea puteri să se simţească;

El trebuia să s-odihnească –

Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz

S-a pus, înmormântând în palme-i

Slăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.

Era-n amiazi şi-n miez de vară

Şi soarele-a scăzut spre seară,

Şi-n urmă soarele-a apus,

Iar bietul om sta tot acolo

Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau femei,

Şi uruiau trăsuri pe stradă,

Soldaţi treceau făcând paradă, –

Şi-atunci, deştept, privi la ei

Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:

„Trei, Doamne, şi toţi trei!

La oglindă

Azi am să-ncrestez în grindă –

Jos din cui acum, oglindă!

Mama-i dusă-n sat! Cu dorul

Azi e singur puişorul,

Şi-am închis uşa la tindă

Cu zăvorul.

Iată-mă! Tot eu cea veche!

Ochii? hai, ce mai pereche!

Şi ce cap frumos răsare!

Nu-i al meu? Al meu e oare?

Dar al cui! Şi la ureche

Uite-o floare.

Asta-s eu! Şi sunt voinică!

Cine-a zis că eu sunt mică?

Uite, zău, acum iau seama

Că-mi stă bine-n cap năframa

Şi ce fată frumuşică

Are mama!

Mă gândeam eu că-s frumoasă!

Dar cum nu! Şi mama-mi coasă

Şorţ cu flori, minune mare –

Nu-s eu fată ca oricare:

Mama poate fi făloasă

Că mă are.

Ştii ce-a zis şi ieri la vie?

A zis: – „Ce-mi tot spun ei mie!

Am şi eu numai o fată,

Şi n-o dau să fie dată;

Cui o dau voiesc să-mi fie

Om odată”.

Mai ştiu eu! Şi-aşa se poate!

Multe ştiu, dar nu ştiu toate.

Mama-mi dă învăţătură

Cum se ţese-o pânzătură,

Nu cum stau cei dragi de vorbă

Gură-n gură.

N-am să ţes doar viaţa-ntreagă!

Lasí să văd şi cum să leagă

Dragostea – dar ştiu eu bine!

Din frumos ce-l placi ea vine –

Hai, mă prind feciorii dragă

Şi pe mine!

Că-s subţire! Să mă frângă

Cine-i om, cu mâna stângă!

Dar aşa te place dorul:

Subţirea, cu binişorul

Când te strânge el, să-ţi strângă

Tot trupşorul.

Braţul drept dacă-l întinde

Roată peste brâu te prinde

Şi te-ntreabă: „Dragă, strângu-l?

Şi tu-l cerţi, dar el, nătângul,

Ca răspuns te mai cuprinde

Şi cu stângul.

Iar de-ţi cere şi-o guriţă –

Doamne! Cine-i la portiţă?

Om să fie? Nu e cine!

Hai, e vântul! Uite-mi vine

Să văd oare cu cosiţă

Sta-mi-ar bine?

O, că-mi stă mie-n tot felul!

Să mă port cu-ncetinelul:

Uite salbă, brâu, şi toate!

Şi cosiţe cumpărate,

Stai, să-nchei şi testemelul

Pe la spate.

Uite ce bujor de fată –

Stai să te sărut o dată!

Tu mă poţi, oglindă, spune!

Ei, tu doară nu te-i pune

Să mă spui! Tu ai, surată,

Gânduri bune.

De-ar şti mama! Vai, să ştie

Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!

D-apoi! N-am să fiu tot fată,

Voi fi şi nevast-odată:

Lasí să văd cât e de bine

Măritată.

Că mi-a spus bunica mie

Că nevasta una ştie

Mai mult decât fata, juna,

Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna –

Şi mă mir eu ce-o să fie

Asta una!

Brâu-i pus! Acum, din ladă

Mai ieu şorţu! O să-mi şadă

Fată cum îmi stă nevastă…

Aolio! Mama-n ogradă!

Era gata să mă vadă

Pe fereastă.

Ce să fac? Unde-mi stă capul?

Grabnic, hai să-nchid dulapul

Să mă port să nu mă prindă.

Salbă jos! Şi-n cui oglindă!

Ce-am uitat? Închisă uşa

De la tindă.

Intră-n casă? O, ba bine,

Şi-a găsit nişte vecine,

Stă la sfat… toată-s văpaie!

Junghiul peste piept mă taie;

Doamne, de-ar fi dat de mine,

Ce bătaie!

Prahova

Din pământ, din locuinţa

Mamei tale, ieşi zâmbind,

Prahova! Şi stai mirată

Şi te tremură dorinţa

Să vezi lumea cu lumină!

Inima de plâns ţi-e plină;

Ochii tăi spre soare cată

Şi-ai tăi ochi mai vii s-aprind.

În pământ cât e de rece

Şi-n pământ nu vezi nimic –

Nu te mai întoarce-acasă!

Eu pe drum te voi petrece

Cu poveşti şi cu poveţe,

Voi cânta a ta frumseţe!

Lasă lumea ta, o lasă,

Tu frumoasă, eu voinic!

Vino-ncet pe-aici, iubită!

Adă mâna, să nu cazi

Peste pietrele din cale!

Tu tresari de fericită

Şi-mbătată de viaţă;

Soarele-ţi răsare-n faţă –

Haid-acum fugind la vale

Printre şoptitorii brazi.

Ce frumos se-mbracă dealul

Cu flori roşii pe-unde treci!

Îţi întâmpină sosirea

Munţii ce despart Ardealul,

Codrii vechi şi plini de noapte,

Luncile cu mii de şoapte.

Râzi cu hohot la privirea

Neguroşilor Buceci?

Uite-acum cât eşti de mare,

Uite ce frumoasă eşti!

Tu, sălbatico-ntre fete,

Iată sate-acum în zare,

Prahova, să fii cuminte!

Ţine cumpăt la cuvinte,

Stăi şi pune-ţi flori în plete,

Mai frumos să te găteşti.

Potriveşte-ţi părul bine;

Strânge mijlocelul tău,

Pieptul plin ca să-ţi răsară!

S-or uita flăcăi la tine,

Şi copile tinerele:

Să vorbeşti frumos cu ele,

Să nu-ţi scoată vorbă-n ţară

Că tu eşti crescută rău!

Iată satul! E Azuga.

Tu auzi acum întâi

Dulce vuiet de vioară –

Haid,-iubito, haidí cu fuga,

Să jucăm şi noi chindia!

Cum te-aprinde veselia

Şi cum joci tu de uşoară,

Şi-ai voi să tot rămâi!

Dar te mână-n lume dorul

Să vezi lumea! Şi tu fugi

Şi te pierzi visând cu gândul.

Veselă-ţi mlădii trupşorul

Şi la brâu pui flori de viţă,

Flori de crâng pui în cosiţă

Şi pe-alesul tău visându-l

Treci prin văi, cu blânde rugi.

Dar auzi! E plin pământul

De răsunete! Pe loc

Un balaur cât un munte

Vine-nfiorat ca vântul

Cu o sută de picioare –

Cu mugiri şuierătoare,

Şi-i c-un ochi de foc în frunte

Şi pe nări el varsă foc!

Prahova năvalnic sare,

Neştiind aceasta ce-i.

Pletele-i rămân răzleţe,

Ochii plini de spaimă-i are

Şi cu pieptul gol s-aruncă

Peste liniştita luncă –

Părul ei sunt valuri creţe,

Spuma albă-i pieptul ei!

Te-ai speriat, frumoasă fată,

Galbenă ce te-ai făcut!

A fost tren, n-a fost balaur!

Plângi acum şi, ruşinată,

Pieptul plin, vădita taină,

Ţi-l ascunzi sub larga haină

Şi dai părului de aur

Tot repaosul pierdut.

Dar tu uiţi curând! Şi iară

Salţi pe netedele lunci,

Şi cu râsuri repetate,

Veselă din cale-afară,

Iai câmpiile de-a latul,

Şi când vezi deoparte satul

Baţi în palme şi pe spate

Capul gingaş ţi-l arunci.

Iat-o! Pe sub râpi înalte,

Ea cu hohote adânci

Fuge, parcă-i urmărită;

Strânge pieptul să nu-i salte

Şi pe după stânci dispare –

Şi târziu, departe-n zare,

Leneşă şi obosită,

Iese iar de după stânci.

Câteodată, mânioasă,

Spumegând la cotituri,

Te azvârli vuind la vale –

Dar aşa eşti mai frumoasă!

Ochii negri ţi-i întuneci;

Şi sălbatică aluneci;

De-al tău vuiet gem în cale

Luniştitele păduri.

Stai! Tu simţi un tremur rece!

Caraimanul, până-n nori,

Stă pândind în cap să-ţi cadă

Pe sub el dacă vei trece!

Uite, parcă-l mişcă vântul!

Să ne-ajute Domnul sfântul!

Uite-acum, să nu ne vadă –

Am scăpat! dar ce fiori!

Dar de ce-ţi astâmperi pasul?

Prahova, de ce te miri?

De ce vezi, îţi moare mintea

Şi-ţi întinereşte glasul –

Iată, vilele răzleţe

Cu ciudate turnuleţe!

Tu te-nchini pe dinaintea

Învechitei mânăstiri.

Vezi castelul în lumină;

Brazi trăsniţi pe dânsul cad.

Şi sub codru, visătoare,

Trece-n gânduri o regină

Palidă – e Carmen Sylva!

Al ei nume pomeni-l-va

Codru-n veci, c-a fost sub soare

Doamna codrilor de brad.

Să plecăm, frumoasă fată,

Să plecăm, că zăbovim!

Iată, Prahoviţa-n vale,

Ca şi tine-o alintată,

Pribegind cu doru-i volnic!

Iată. Câmpina pe colnic,

Şi Doftana-ţi iese-n cale –

Şi noi tot călătorim.

Şi-acum trenul când mai vine

Nu te temi! Cu el în pas

Fugi alături, salţi nebună,

Râzi de el, şi el de tine!

El uşor şi tu uşoară –

Dar el zboară, zboară, zboară,

Şi prin văi departe sună

Batjocoritoru-i glas.

Dar ce ai, frumoasă fată,

De ce-ţi bate pieptul des?

Prahova, după movilă

Pentru ce te-opreşti mirată

Şi pleci ochii? Colo-n zare

Un flăcău frumos răsare,

E Teleajenul, copilă,

Simţi că este-al tău ales.

Semne el cu mâna-ţi face;

Tu roşeşti râzând mereu,

Şi râzând te-neacă plânsul.

Prahova, te las în pace!

Nu mai ceri a mea-nsoţire,

Te-am adus până la mire:

Mână-n mână tu cu dânsul

Să plecaţi cu Dumnezeu!

Mama

În vaduri ape repezi curg

Şi vuiet dau în cale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc

Cărări ce duc la moară –

Acolo, mamă, te zăresc

Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,

Pocnind din vreme-n vreme,

Trei vreascuri rupte dintr-un gard.

Iar flacăra lor geme:

Clipeşte-abia din când în când

Cu stingerea-n bătaie,

Lumini cu umbre-amestecând

Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau

Şi torc în rând cu tine;

Sunt încă mici şi tată n-au

Şi George nu mai vine.

Un basm cu pajuri şi cu zmei

Începe-acum o fată,

Tu taci ş-asculţi povestea ei

Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,

Căci gânduri te frământă.

Spui şoapte fără de-nţeles,

Şi ochii tăi stau ţântă.

Scapi fusul jos; nimic nu zici

Când fusul se desfiră…

Te uiţi la el şi nu-l ridici,

Şi fetele se miră.

…O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!

La geam tu sari deodată,

Prin noapte-afară lung priveşti –

– „Ce vezi?î întreab-o fată.

– „Nimic… Mi s-a părut aşa!

Şi jalea te răpune,

Şi fiecare vorbă-a ta

E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând

De jos a ta privire:

– „Eu simt că voi muri-n curând,

Că nu-mi mai sunt în fire…

Mai ştiu şi eu la ce gândeam?

Aveţi şi voi un frate…

Mi s-a părut c-aud la geam

Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,

Aş mai trăi o viaţă.

E dus, şi voi muri dorind

Să-l văd o dată-n faţă.

Aşa vrea poate Dumnezeu,

Aşa mi-e datul sorţii,

Să n-am eu pe băiatul meu

La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,

Şi noaptea e târzie;

Copilele ţi s-au culcat –

Tu, inimă pustie,

Stai tot la vatră-ncet plângând:

E dus şi nu mai vine!

Ş-adormi târziu cu mine-n gând

Ca să visezi de mine!

Noi vrem pământ

Flămând şi gol, făr-adăpost,

Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,

Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut

Şi câine eu ţi-am fost!

Ciocoi pribeag, adus de vânt,

De ai cu iadul legământ

Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!

Răbdăm poveri, răbdăm nevoi

Şi ham de cai, şi jug de boi

Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri

De-o vezi la noi tu ne-o apuci.

Băieţii tu-n război ni-i duci,

Pe fete ni le ceri.

Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:

Nici milă n-ai, nici crezământ!

Flămânzi copiii-n drum ne mor

Şi ne sfârşim de mila lor –

Dar toate le-am trăi uşor

De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat

Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.

Şi-n urma lacomului plug

Ies oase şi-i păcat!

Sunt oase dintr-al nostru os:

Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos

Din case goi, în ger şi-n vânt,

Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; –

O, pentru morţi şi-al lor prinos

Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim

Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,

Că nu-şi vor bate-ai voştri joc

De noi, dacă murim.

Orfani şi cei ce dragi ne sunt

De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,

Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,

Căci nici pentr-un mormânt n-avem

Pământ – şi noi creştini suntem!

Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.

Căci vremea ni-e în mâni la voi;

Avem un suflet încă-n noi

Şi parcă l-aţi uitat!

Aţi pus cu toţii jurământ

Să n-avem drepturi şi cuvânt;

Bătăi şi chinuri, când ţipăm,

Obezi şi lanţ când ne mişcăm,

Şi plumb când istoviţi strigăm

Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?

Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi

Noi mame şi surori şi fraţi!

În lături, venetici!

Pământul nostru-i scump şi sfânt,

Că el ni-e leagăn şi mormânt;

Cu sânge cald l-am apărat,

Şi câte ape l-au udat

Sunt numai lacrimi ce-am vărsat –

Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum

Să mai trăim cerşind mereu,

Că prea ne schingiuiesc cum vreu

Stăpâni luaţi din drum!

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,

Să vrem noi sânge, nu pământ!

Când nu vom mai putea răbda,

Când foamea ne va răscula,

Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa

Nici în mormânt!

În miezul verii

O fâşie nesfârşită

Dintr-o pânză pare calea,

Printre holde rătăcită.

Toată culmea-i adormită,

Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână

Peste câmpii arşi de soare,

Lunca-i goală: la fântână

E pustiu; şi nu se-ngână

Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,

Fără-ncepere şi-adaos,

Curge-ntruna, parcă vine

Din adâncul firii pline

De repaos.

Şi cât vezi în depărtare

Viu nimic nu se iveşte…

Iată însă, colo-n zare,

Mişcător un punct răsare

Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă

Care-aleargă pe câmpie

Într-atâta lume moartă!

Dor îl mână, griji îl poartă,

Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:

E femeie, o sărmană,

Strâns la piept în scutec ţine

Un copil; şi-n sârg ea vine,

Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,

Foc aprins îi arde chipul;

Un cuptor e roşul soare,

Şi cărbune sub picioare

E nisipul.

Când ajunge la fântână,

Jos pe-o pajişte săracă

Pune-odorul ei. Din mână

Saltă cumpăna bătrână

Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.

Mama toarnă cu tot zorul

Apă-n pumni, şi se grăbeşte

La copil şi-i răcoreşte

Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.

Merge iarăşi după asta

La copil şi-i dă să sugă;

Frânt-apoi, pe-o buturugă

Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri

Ca-ntr-o mănăstire arsă;

Dorm şi-arinii de pe maluri

Şi căldura valuri-valuri

Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are

Foc sub el să mai ascunză;

Nici o pasăre prin zare,

Nu se mişcă-n lumea mare

Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.

Adormise la răcoare

Sub o salcie plecată –

Somnuros în sus el cată

Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie

Scurtă vremea, până pleacă,

El se uită pe câmpie,

Fluieră şi nu mai ştie

Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:

Peste ochi îşi pune-o mână

Şi zâmbind copilăreşte

Curios şi lung priveşte

Spre fântână!

Poezii patriotice de George Coșbuc

Poezii patriotice de George Coșbuc

Sursa foto

Imnul studenţilor

Cântăm libertatea şi numele sfânt

Al ţării străvechi şi-al acestui pământ!

Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost

O pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost

Cântămu-i supremul ei cântec.

Cu vesele glasuri de tinere firi,

Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri,

Spre soare ni-e gândul şi mergem spre el,

Lumina ni-e ţintă şi binele ţel –

Trăiască-ne ţara şi neamul!

Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus

Jurat-am tot ce strămoşii ne-au spus:

Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim

Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim

Şi sufletul neamului nostru.

Iar dacă protivnicii numelui tău

Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău,

Ridică-te mândră şi nu te-ngrija,

Căci inima noastră e inima ta;

Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă.

lar dac-ar pieri de pe-ntregul pământ

Iubirea de neam şi-al credinţei avânt:

Azilul lor vecinic găsindu-l în noi

Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi

Mai tari şi mai trainice lumii.

Decebal către popor

Viaţa asta-i bun pierdut

Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!

Şi-acum ar vrea un neam călău

S-arunce jug în gâtul tău:

E rău destul că ne-am născut,

Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,

De s-ar lupta şi-n primul rând,

Ei tot atât de buni ne par

Ca orişicare laş fugar!

Murmurul, azi şi orişicând,

E plânset în zadar!

Iar a tăcea şi laşii ştiu!

Toţi morţii tac! Dar cine-i viu

Să râdă! Bunii râd şi cad!

Să râdem, dar, viteaz răsad,

Să fie-un hohotit şi-un chiu

Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,

Nebiruit e braţul tău

Când morţii-n faţă nu tresari!

Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari

Când râzi de ce se tem mai rău

Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?

Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,

Zamolxe, c-un întreg popor

De zei, i-am întreba: ce vor?

Şi nu le-am da nici lor pământ

Căci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!

E rău destul că ne-am născut:

Dar cui i-e frică de război

E liber de-a pleca napoi,

Iar cine-i vânzător vândut

Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!

Voi braţele jurând le-aţi pus

Pe scut! Puterea este-n voi

Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,

Că zeii sunt departe, sus,

Duşmanii lângă noi!

Cântec ostăşesc

Caii sar şi frâu-şi muşcă

Jos prin văi e fum de puşcă,

Corbi s-arată croncănind.

Stau de-atac duşmanii gata –

Uite-o-n zbor întunecata

Moarte-acum spre noi venind!

Ştim cu toţii ce ne-aşteaptă!

Sus spre Domnul mâna dreaptă

Ridicaţi-o dar, jurând!

Pentru sfânta noastră lege,

Pentru neam şi pentru rege

Toţi c-o inimă şi-un gând!

Nu mi te mâhni, copile,

Cine are-n luptă zile

Nu s-atinge plumb de el.

Ori aici, ori dealtădată,

Moartea nouă tot ni-e dată

Fiecăruia-ntr-un fel.

Glas de trâmbiţă răsună

Şi coloanele s-adună

Fiţi cu inimă, copii!

Nu e rece glas de-aramă,

Ci e jalnic plâns de mamă,

Plânsul sfintei Românii!

Tu ne vezi din cer, Părinte,

Fie-ţi şi de noi aminte

Că suntem şi noi ai Tăi!

Fie-i blestemat mormântul

Cui îşi calcă jurământul.

Şi-am jurat pe cer, flăcăi!

Lasă tobele să bată!

Căpitane, du-ne-odată

Unde-i foc şi unde-i fum.

Steagu-n vânt! Trăiască ţara!

Vesel sune-acum fanfara,

Dumnezeu cu noi de-acum!

Prutul

– Prutule, tu vii turbat

Şi cu sânge-amestecat,

Şi n-ai pace şi-alinare

Şi n-ai loc cum vii de mare:

Ce ţi-e iar de spumegare?

Şi-aduci arme ghintuite,

Trupuri de voinici ciuntite,

Steaguri de oştiri păgâne

Şi cai roibi fără de frâne!

Iar de maluri tu izbeşti

Capete moldoveneşti

Şi prin rădăcini încurci

Bărbi cărunte, bărbi de turci!

Spune, Prutule, măi frate,

Spune-mi, ale cui păcate?

– Oliolio! Voinic durut!

De când sunt pe lume Prut

Ce văzui n-am mai văzut!

Cât cuprinzi cu ochii-n zare

Numai tunuri, numai care,

Numai turci bătrâni călare,

Numai turci, numai cazaci.

Multă-i frunza pe copaci,

Dar de stai şi seama faci

Tot erau mai mulţi cazaci.

Barba lor bătea-le brâul

Şi ţineau cu dinţii frâul,

Pe-unde trec ei duc pustiul!

Şi când i-am văzut, creştine,

Că iau calea către mine,

Şi când le-am văzut mai bine

Ochii cu fulgerătura,

Pletele cu zbârlitura,

Bărbile cu-ncâlcitura,

Eu de maluri m-am izbit

Prins de friguri şi-ngrozit,

Că mi se negrea vederea

Şi mi se topea puterea

Şi-amărât stăteam ca fierea!

Dar când mă-ntorsei spre deal,

Maică, ce văzui pe mal!

Cât ai face cruce-o dată,

Măre iacă mi s-arată

Moldoveni, ştiuţii mei,

Prăfuiţi şi puţintei

Nici să nu te uiţi la ei –

Şi veneau, veneau, veneau,

Turcii-n bărbi bolboroseau,

Că pe mal ei ce-ţi vedeau?

Vedeau fulgeru-n picioare,

Alb de arme lucitoare

Şi-nfrăţit cu sfântul soare,

Vedeau vodă bogdănesc:

Dare-ar Domnul să trăiesc

Să mai stau să-l mai privesc!

Zările-alergându-le,

Vifor măsurându-le

Fulger despicându-le!

Calu-n vânt i se-ncurca

Prin urdii îmi fulgera,

Brazdă-n urmă-i revărsa,

Brazda roşie-nflăcărată

Tot cu sânge-amestecată –

N-am mai văzut niciodată!

Iar cel vodă bogdănesc

Da năvală-n căzăcime,

Şi dă proşca-n tătărime,

Iama prin ianicerime,

Şi prin deset năvălea

Desetul de mi-l rărea

Şi, pe turci cum îi izbea,

Zarea nu-i mai încăpea!

Şi-mi părea de-atâta bine

Că vedeam că vremea vine

Şi-au să-ncapă ei şi-n mine!

Oliolio, ce pui de leu!

Dragă-i fu lui Dumnezeu

Şi mult bine-a mai avut

Mama care l-a născut!

Că-l vedeam cum umblă roată.

Şi-alerga câmpia toată,

Luând gloată după gloată

Şi-mpingându-le mereu

Tot încoaí spre-adâncul meu!

S-au încăierat pe mal

Om cu om, şi cal cu cal,

Şi din piepturi se izbeau

Şi cu dinţii se rupeau,

Şi grămezi-grămezi cădeau.

Morţii-mi închideau cărarea,

Sângele-mi mărea vărsarea,

Groaza-mi mai creştea turbarea.

Şi de-aceea vin urlând

Arme, steaguri aducând

Şi cai roibi fără de frâne

Şi stăpâni de oşti păgâne.

Şi de-aceea vin turbat

Mânios şi spumegat

Că de-atâta uluire

Nu mai pot să-mi viu în fire!

Cele mai importante opere de George Coșbuc

  • Ciclul „Moștenirea”: Acest ciclu de poezii reprezintă una dintre cele mai cunoscute și influente opere ale lui Coșbuc. El explorează viața și luptele țăranilor români, subliniind greutățile și nedreptățile cu care se confruntau. Poemele din acest ciclu, precum „Țara” și „Haiducii,” au devenit emblemă pentru apărarea drepturilor țăranilor.
  • „Lăcrimioare”: Această colecție de poezii reflectă latura lirică și sentimentală a lui Coșbuc. Poemele abordează teme precum iubirea, frumusețea naturii și melancolia.
  • „Balade și idile”: Această colecție cuprinde o serie de balade și idile, în care Coșbuc prezintă povești romantice și eroice. Un exemplu notabil este „Miorița,” o reinterpretare a celebrei balade populare, în care autorul explorează simbolismul și mesajele profunde ale povestirii.
  • „Sărmanii”: Coșbuc a scris și satire sociale, iar „Sărmanii” este una dintre cele mai cunoscute. Această colecție de poezii satirizează ipocrizia și inechitățile sociale ale vremii.
  • Traduceri și adaptări literare: George Coșbuc a fost și un talentat traducător și adaptator literar. El a adus în limba română opere străine precum poeziile lui Robert Burns și a realizat adaptări ale unor povești clasice precum cele ale lui Aesop.

George Coșbuc rămâne una dintre figurile luminoase ale literaturii române, cu o moștenire literară ce strălucește în continuare. Prin versurile sale pline de pasiune și putere evocativă, a capturat esența vieții rurale, a exprimat nemulțumirea față de nedreptățile sociale și a transmis dragostea sa pentru frumusețea naturii. 

Cu un stil accesibil și mesaje relevante pentru contemporanii săi, Coșbuc a fost atât un scriitor al inimilor simple, cât și un critic aspru al societății vremii sale. Cu ciclul său de poezii „Moștenirea” și alte opere semnificative, a contribuit la modelarea literaturii române moderne și a devenit o sursă de inspirație pentru generațiile viitoare. Moștenirea sa literară rămâne o comoară națională și o amintire vie a devotamentului său pentru cuvânt și pentru lumea din jurul său.

Ultimele articole